Amintirile din sertar

Cred că e o graniță anemică între copilărie și maturitate. Ne transformăm, găsim alte drumuri, însă multe aspecte rămân cu noi, părți ale copilului interior care refuză să se desprindă, oricât le-am împinge cu glezna sub covor. Le mai recunoaștem din când în când, în clipe vulnerabile efemere, dar imediat ne împotrivim, le respingem. Ne e teamă, oare, că ceilalți ne validează existența în funcție de incursiunea pe care le-o oferim în trecutul nostru ? “Ce-i cu emoțiile astea ?! N-au nici un sens.” Oare chiar nu au ? De ce își fac loc să iasă, dacă nu au nimic de zis ? Sunt clipe și oameni care se întorc în gânduri, în suflet, pentru că poate legătura este încă acolo, aparent slabă, prăfuită, însă cu greu îndrăznim să ne deschidem, să dăm glas emoției. Am fi penibili, așa-i ? Ne-am pierde din aerul matur și rafinat, dacă ne-am întoarce acolo pentru puțin timp… să le vorbim. Să le spunem că au contat.
Ce sens mai poate avea acum un moment din trecut ? O întâlnire, un loc, un chip, o energie aparte ? Sau poate Continue reading

Advertisements

Unde sunt?

Deschid ochii și rămân cu ei ațintiți pe tavan. “A fost, oare, doar un vis? Unde sunt?” Încerc să mă mișc, dar tot corpul îmi este anesteziat. “Ce zi este? Cât a trecut de-atunci?” Simt o apăsare puternică în piept, iar pielea îmi frige. Sunt în cameră, în pat, însă nu știu ce caut aici. Nu-mi amintesc ce s-a întâmplat. Simt că îmi curg lacrimi dar nu înțeleg de ce. Respir adânc și gheara din piept se înverșunează, mă atacă și mai agresiv. “Da, a fost un vis. Doar un vis… o amintire. Cât a trecut de-atunci ?” Nu mă pot gândi la altceva, nu-mi pot pune altă întrebare. Continui să mă uit la tavan, dar nu mai sunt prezentă, alunec înapoi în imagini, în emoții, în acel moment… acea amintire. Acea zi, în care te-am lăsat… te-am lăsat în mașină, mi-am luat rucsacul pe umeri și am plecat. Nu pentru că am vrut, ci pentru că nu am putut altfel. Nu am putut să aleg, nu am putut să fac nimic. Acea zi, în care totul s-a rupt în mine. Când am traversat intersecția fără să știu către ce mă îndrept, un om pe două picioare ce pășea absent, un om ce nu mai știa nimic. Un om care Continue reading

Întâlnire

Îmi e dor de tine. Dor nebun. Mă surprind deseori rătăcind în vise și viziuni, mă refugiez dincolo de timp și spațiu, acolo unde rămân singură cu multele mele aspecte pentru a mă sfătui cu ele. Ele mă definesc, m-au construit în timp, de-a lungul a miliarde de milenii. Nu m-am format acum, când m-am născut în acest corp, ci doar am venit să continui. Am venit să-mi amintesc. Oh, știu atât de bine, am fost mereu un suflet îndrăgostit.

Nenumărate voci îngropate adânc în mine, ele, aspectele mele anterioare. Le simt, sunt acolo, vechi amintiri, experiențe, trăiri. N-au fost niciodată pierdute, ci doar uitate.

Oh da, suflet veșnic îndrăgostit. Ea, Iubirea. Pentru ea am străbătut Universul, pentru ea am trăit și am murit. Pe ea am venerat-o în temple și peșteri, orașe și păduri, pe pământ și pe ape, râzând și plângând, mereu ca un copil, mereu cu inima arzând. Ea, Iubirea, mereu Iubirea. Toate bucuriile sufletului, în ea s-au născut.

Lângă apa care-mi șoptea atunci să-mi amintească, am văzut în ochii tăi ochii pe care de mult timp îi cunosc, de mult timp îi iubesc. Am știut… în toate provocările și deghizările noastre de-a lungul timpului, am știut mereu să ne găsim. Iar eu, iartă-mă, căci n-am știut să îți spun, să îți arăt. Am scormonit cu stângăcie prin inimă, încercând să găsesc explicații. M-am împiedicat Continue reading

Nu știu

Aflându-mă în acel scenariu pe care îl visez nopțile, nu știu dacă aș putea să te refuz. Nu știu dacă aș putea să dau înapoi, să mă retrag. La nivel rațional, știu că ideal ar fi să aștept, însă inima cred că ar insista să mă contrazică. Cred că s-ar zvârcoli, bezmetică, în piept. Fiecare venă în corp ar pulsa să spargă pielea, să spargă carnea. O febră inexplicabilă mi-ar stăpâni corpul iar creierul, bietul de el, ar fi singurul în putere să urle “fugi, Laura. Fugi”. El, amărâtul, ar fi cel care mi-ar spune că “totul se destramă, odată împlinit. Orice dragoste, oricât de intensă; odată satisfacută, își pierde puterea. Fugi, mai bine, fugi și las-o să te tortureze, să te doară. Las-o să te țină într-o continuă așteptare, anticipare, într-o continuă imaginație. Să te hrănească mental, spiritual… dar nu fizic; pentru că împlinirea fizică destramă împletitura inițială a inimilor, acea rezonanță ce nu poate fi pusă în cuvinte sau așternută pe hârtie.” Da, mintea îmi aruncă astfel înainte jocurile ei, însă ajunsă în acel moment, nu știu dacă aș putea să rezist. Nu știu cât de Continue reading

Lust

There’s this mysterious place my hands wander and I can’t do nothing to control them. I can’t do nothing to control this lust, forgive me my love, but tonight I’m nothing more than a woman, a lover, a blind fool. I’m abandoning myself in this never ending abyss of passion and craving. So close to you, I feel your hands upon my skin, the tremble of each fingertip. This desire is deadly, this fire… burning inside our bodies. Hearts beating faster, louder, both together as if one. Eyes are closing, tongues are weaving, skin to skin, two bodies fused into one. I’m crazy, I’m delirious, I’m convulsing, I want all of you, I can’t stop, my love…

L.

Doar să vă ascult

“Când rămâi fără cheia de la casă şi tremuri de frig, o idee bună e să ai un cort în curte şi provizii de smochine în el”, îmi spun în timp ce mă întind zgribulită pe sacul de dormit. Oftez, ascult- îmi cântă greierii din toate părţile. Îmi vine să cânt şi eu ceva cu ei, dar nu pe greierească… toată ziua mi-a stat o piesă-n gât. Butonez după ea prin telefon, îi dau play şi nu mai tremur… mă încălzesc. Îmi urcă un fior pe coloană-n sus. Ce mişto e şi cu muzica asta, cum nişte sunete mă pot aduce la extaz, fire sculate pe corp şi chef de scris. Ha!
Îmi curge ritmul prin căşti, prin urechi, prin sânge. Muzica asta e energia cuiva, un om undeva pe pământ s-a exprimat. O parte din el e acum în mine.

Îmi urmez firul gândurilor şi mă întreb Continue reading

Jurnal de seară

Îmi revin ușor în simțiri și sesizez că piesa asta încă rulează încet undeva în fundal. Îmi observ degetele, palmele… sunt îmbibate de ulei de cocos. O mireasmă fină, dulce îmi alunecă sub nas, o combinație de fruct exotic și piele. Tresar încordată și privesc în jur – două lumânări pe noptieră, una arsă complet, cealaltă încă dansând sfios, învelind pereții camerei într-o lumină slabă dar jucăușă. Draperiile trase, biroul masiv de lemn împins în perete, cu tot cu mormanul de cărți, peste draperii. Cafea pe parchet, aproape uscată. “S-o fi vărsat eu? Nici nu-mi amintesc…” Fur rapid câteva secunde de luciditate și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat mai devreme… înainte să mă predau cu desăvârșire beatitudinii fără strigare, să mă abandonez în căldura emoției fără nume. Da, înainte când… când ce? Îmi e imposibil să mă duc așa departe. Îmi cobor privirea și-mi las palmele să alunece din nou pe spatele tău; simt carnea, o strâng încet. Simt sângele fierbinte sub buricele degetelor. Gândurile mele se împletesc cu gândurile tale, pielea ta devine și a mea, cu un murmur surd corpurile noastre amorțesc sedate. Muzica se mai aude undeva, departe. Poate nu în cameră, poate în noi. Lumânarea se stinge și ea, pe furiș, iar bătăile inimii cred că mi se opresc. Nu știu pentru cât timp… câteva clipe, câteva ceasuri…

L.