Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că nu voi putea niciodată. Poate că e prea sacru pentru mine. Nu mă aştept să mă înţelegi. Nici eu nu cred că mă înţeleg prea bine.

 

ch. 2

Percep dintr-odată parchetul sub tălpi, mi se trezesc simţurile. Furia probabil că m-a scuturat. Mă afund în linişte, păşesc şi ascult. Simt parfumul din încăpere, îmi simt corpul, mă legăn uşor cu fiecare pas pe care-l fac. Îmi fac curaj să-mi ascult inima.
Ştiu, de fapt, ce are să-mi spună, ştiu atât de bine şi totuşi obişnuiesc să mă furişez, încerc s-o evit, în naivitatea mea sunt ferm convinsă că astfel o protejez. Că al meu creier ştie mai bine. În fapt, el e cel protejat. Cel care se ascunde, se frământă, se simte lovit, părăsit. Ea, inima, nu ar putea fi rănită. Ca o nebună, fără motive, fără pauze, Ea ar iubi şi atât. Nu ar şti altceva. Acum, iată… o ascult, din nou. Îmi spune că deja iubeşte. Îmi spune să mă opresc din a mai căuta ceea ce deja a cunoscut. Alunec uşor în imaginea pe care mi-o oferă, imagine care mă umple, îmi curge prin vene, o respir. Devine cald în cameră, simt că mă clatin puţin şi mă opresc lângă geam, moale, amorţită. Pereţii îşi pierd forma, culorile în jur se amestecă, chipul tău devine atât de clar, prezenţa ta îmi zguduie întreaga fiinţă. Te simt, te văd, eşti chiar aici. Ai prins contur în faţa mea, ridic timid o mână şi te ating. Da, e mai real decât Realul însuşi. Îţi privesc buzele şi mă apropii de ele… îmi doresc să le sărut, dar nu o fac, nu îndrăznesc. Mă apropii mai mult, închid ochii… acum respirăm acelaşi aer cald, aerul dintre noi, tot ce a mai rămas în cameră. Şi aici, acum, în clipa asta, timpul a stat. Iar eu… Te iubesc. Te iubesc fără să ştiu ce fac, fără să am habar prin ce magie nespusă, nescrisă, mă faci să tremur, să simt. Să mor şi să mă nasc, mereu lângă tine.

Rămâi să râzi cu mine, să plângi cu mine… rămâi cu mine.

L.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s