Visul inimii

Pe aripile tale, vultur atlant, călătoresc spre vale, caut un loc
Între stânci și cascade, între porți de piatră demult uitate,
Dedesubt inimă de cristal, deasupra inimă de foc,
Îmi caut Pământul, între păzitorii cu chipuri sculptate

Pământ îngropat, ascuns vederii, El îmi trimite șoapte
Îl aud, îl aud, își cheamă Copilul rătăcit acasă
Sufletul îmi e cârmă, inima busolă, zbor pe al tău spate
Vultur atlant, căminul nostru acum renaște, zboară! Zboară spre casă.

Suntem Unul, eu și tu, așa am fost și-atunci
Purtați de vânt, chemați mereu spre Ceruri, spre raze stânjenii
Pe aripile tale, de noi îmi amintesc, de toți
De vocile străbunilor, ce încă îmi vorbesc prin visul inimii

De sfera albă ce mi-e casă, de muntele roșu ce mi-e templu
De dansul jos în vale, în cercul Zeilor Înalți, pe dale de Inga
Ei, zei coborâți, ascunși acum departe-n Centru
Așteaptă un copil – pe aripi de vultur, acasă să ajungă.

L.

 

*Picture courtesy : deviantart

A fost odată o gheișă

M-am băgat în pat mult după miezul nopții și m-am foit și răsucit pe toate părțile. Nu am fost în stare să-mi liniștesc mintea, gândurile îmi zburau haotic în timp ce motanul se chinuia să mă adoarmă cu căldura blăniței lui, lipită de stomacul meu. Am orbecăit prin întuneric după telefon, mi-am deschis un pdf și m-am pus pe citit; în general, după câteva minute mă ia somnul, însă de data asta nici să mă focusez pe litere nu puteam. Citeam și-mi dădeam seama că nu înțeleg absolut nimic. O agitație mentală mult prea intensă care începea să mă scoată din răbdări… M-am ridicat din pat, mi-am luat căștile și am căutat în telefon o meditație de-a lui Frank Kinslow. Primele câteva minute au fost de tortură, omul mă ghida să-mi relaxez fiecare deget, os, fir de păr, iar eu mă țineam cu greu să nu mă zvârcolesc, mintea galopa și mai înciudată parcă. Însă treptat, am reușit să-mi duc atenția acolo unde era ghidată, am reușit să mă liniștesc, să respir și să mă detensionez. Meditația a durat 25 de minute, iar spre final eram deja relaxată și ușoară ca un fulg. Gândurile se risipiseră iar altele noi refuzau să se mai formeze. Când vizual am adunat toată Creația într-un ou, l-am micșorat până a ajuns o mică stea iar mai apoi steaua s-a evaporat, am rămas în Nimic. Perfect conștientă. Nu mai vedeam nimic, nu mai știam nimic, dar în același timp eram peste tot, eram de fapt Totul. Eram într-o stare de existență și atât. În ultimele minute m-a îndrumat să-mi mișc ușor vârfurile degetelor, să mă dezmorțesc. M-au durut, dar nu mi-a păsat, eram prea zen.

Ca să nu fac prea multe mișcări, am împins Continue reading

Primele donații

Cum primăvara bate la ușă, m-am gândit să mă apuc și eu de o curățenie mică. Prin haine, cărți, diverse lucruri. În ultima vreme a început să mă agaseze ideea de lucruri burdușite prin cutii, haine peste haine aruncate prin șifonier și tot felul de alte obiecte pe care pur și simplu nu le folosesc. Nu le mai suport prin cameră, mă sufocă. De când mă știu, mi-a plăcut să adun, să păstrez de amintire sau colecție orice mi se părea mie interesant. Acum însă nu știu ce m-a apucat de nu le mai văd rostul. Dacă nu folosesc, dacă nu e strict necesar sau dacă nu e salopeta aia mică și roz pe care am purtat-o la 2 anișori (și pe care părinții mei au păstrat-o), atunci nu văd de ce aș ține. Simt nevoia de simplu. Așa că m-am apucat să fac pachete, am dat peste multe țoale pe care nu le-am purtat niciodată și de care am uitat total. O pereche de role, un ipod, căști, mouse, niște cărți, mai multe plușuri. Rolele deja le-am dat, mi-am făcut rapid un cont aici, am postat anunțul și a doua zi am fost contactată de două persoane – o mamă care abia îi luase o pereche de role fiicei și își dorea și ea dar nu mai avea posibilitatea financiară și un bunic, care voia să-i facă nepoatei un cadou de mărțișor. Am ales bunicul. Am stabilit o întâlnire și am stat aproape o oră de vorbă cu el. Un om tare simpatic, care mi-a povestit de situația fetei lui divorțate care a plecat la muncă în Anglia și despre nepoată, care a rămas în grija lui. Mi-a recunoscut că s-a simțit oarecum jenat să mă contacteze, să-mi spună că dorește rolele. Și că nu mai făcuse asta până atunci, însă dorința de a-i aduce o bucurie fetei l-a împins să îndrăznească. În final am ajuns să vorbim despre chakre. Mi-a fost tare drag de el, a părut așa de blând, de sincer. Și în pofida situației dificile de acasă pe care mi-a descris-o, în ochii lui am văzut lumină, emoție, viață. Era doar o simplă pereche de role, însă el a arătat atât de multă recunoștință, de parcă tocmai îi oferisem o casă. Iar asta m-a făcut să plutesc pe un mic norișor de bucurie, alături de el.
Urmează să plec și cu restul lucrurilor, prin intermediul cuiva de la formula As am aflat de o familie cu 6 copii, toți se îngrămădesc într-o garsonieră. Am adresa, numărul de telefon, dar încă nu i-am anunțat că le voi face o vizită. Mă simt minunat, făcând asta. Sună clișeic poate, dar chiar mă simt ca un copil în dimineața de Crăciun.

L.

Culese din autobuz

Cât de multe poţi observa într-un autobuz, dacă eşti atent? Păi, multe, vă asigur. Astăzi am făcut un test. Am fost nevoită să străbat oraşul cu 330, pe care l-am luat dintr-un capăt până-n celălalt, de la Presei până la Barajul Dunării. O oră şi douăzeci de minute dus, o oră întors. Mi-am acceptat poziţia de sardină şi am renunţat la căşti, cu gândul ca măcar o dată să fiu și eu un adevărat călător în autobuz, devotat în totalitate atmosferei RATB-iste. Nu pot să spun că a fost plăcut, dar nici groaznic. Interesant ar fi cuvântul potrivit. Un individ s-a legat de altul din spatele lui, frustrat de multele coate pe care le tot primea în coloană. L-a amenințat chiar că-i “trage una de ajunge pe scaunele din spate”. La Obor au urcat doi matrafoxați care tot drumul și-au cules tacticos și reciproc scamele de pe haine și au filozofat pe tema Udrea. Se țineau cu greu pe picioare, se mai relaxau pe câte o femeie la frâne, pe câte un bărbat la curbe bruște. Erau comici, genul ăla de bețivi inofensivi. Lângă mine, o blondă își tot muta sacoșele când într-o mână, când în cealaltă, iritată că nu-și găsea o poziție, nu ajungea nici să se țină de bară, se balansa dintr-o geacă în alta. Îmi pufnea în păr la fiecare mutare a sacoșelor iar asta mă amuza teribil. La un moment dat mi s-a părut că miroase a supă cu tăiței. După alte câteva stații, mi s-a părut că miroase a anticariat. Clar, cineva îl citea pe Spinoza în fața unui bol de supă aburindă, undeva pe la mijlocul autobuzului. La Dristor a urcat un val de femei pitice, cu vârste cuprinse între 60 și 80 de ani și toate miroseau a naftalină combinată cu deodorant din ăla vechi, Impulse. Le-am făcut loc, cu amabilitate, pentru că toate căutau Continue reading

Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că Continue reading

La metrou

Am intrat în metrou şi mi-am căutat din priviri un locuşor să mă aşez. Cu toate că era destul de aerisit la ora aia şi puţini oameni erau împrăştiaţi pe câteva locuri, am ales să mă aşez lângă un tip cu barbă care citea relaxat dintr-un kindle. Slăbuţ, îmbrăcat cu un palton negru, semăna puţin cu Jude Law, în filmul Alfie. Doar că avea bonus o barbă. M-am foit puţin lângă el, mi-am scos un măr din rucsac şi muşcând din el, m-am înclinat cu nonşalanţă spre tip să mă uit în paginile lui virtuale. Am citit câteva rânduri şi primul gând mi-a fugit la Paler. “Hm, elegant şi cu gusturi bune”, mi-am spus. El s-a întors brusc spre mine, am tresărit şi m-am îndreptat în scaun, aruncându-i un zâmbet puţin cam strâmb. Probabil că a fost comic momentul, fiindcă a început să râdă şi m-a întrebat dacă am terminat de citit pagina, ca să o schimbe. I-am împărtăşit că eram curioasă dacă-l citeşte cumva pe Paler şi mi-a răspuns că e Scrisorarul lui Şişkin. “Nu cred că ştiu”, zic. “Ţi-o recomand, e o carte excelentă. Sunt pe la jumate şi m-a prins bine de tot. O citeşti repede, are până-n 200 de pagini…”
I-am mulţumit şi am mai schimbat câteva păreri, până când mi-am auzit staţia. “Aici cobor”, îi zic şi dau să mă ridic. El îmi întinde mâna, îmi spune că i-a făcut plăcere şi-mi aminteşte să caut cartea.
Ajung afară, mă opresc pe o bancă şi caut să-mi aprind o ţigară… gândurile îmi aleargă. Trag primul fum şi mă întreb, oare ce voi găsi în rândurile acelei cărţi pe care un străin cu palton şi ochi verzi mi-a recomandat-o? Ce poveste magică mă aşteaptă? Ce va schimba ea în mine, care va fi rândul pe care-l voi citi de zece ori pentru a-l ţine minte mereu?
Sau poate că nu e cartea, poate e omul. Un bărbos simpatic, care mi-a făcut ziua mai frumoasă. Poate că şi eu i-am făcut-o pe a lui. Şi poate… dacă aş fi fost cândva într-un alt loc, într-o altă zi, pe omul acela l-aş fi cunoscut sub o altă formă, într-o situaţie cu totul diferită. Poate că mi-ar fi devenit prieten, iubit, vecin de scară.
Ce interesant, nu? Dacă în acea dimineaţă Continue reading

Numele tău

Reconectarea cu un suflet foarte apropiat poate fi şocantă. Da, poate fi de-a dreptul năucitoare. Îţi poate da un brânci de pe vârful stâncii iar în acele câteva clipe petrecute în aer, până să te izbeşti violent de pământ, îţi trec toţi anii vieţii prin faţa ochilor, toate temerile, toate eurile, rolurile, tot ce ai fost, toate mecanismele care te-au alcătuit până atunci. Te judeci aspru, filozofezi chiar, scoţi din hambar tot ce-ai crezut că eşti, toate piesele din care ţi-ai construit identitatea în timp. Şi te contrazici până la epuizare. Ajungi jos şi la impactul cu pământul toate se zdrobesc, dar observi că trăieşti, încă. Dezbrăcat, vulnerabil… trăieşti. Şi te întrebi de ce, cum? Cine eşti Tu? Cine a rămas?
Ridici ochii spre cer, resemnat în propria tăcere. Îţi arde ceva în piept. Încet, timid, primul cuvânt se târăşte afară… “Simt…”
E ea, inima, îi auzi bătăile. Le numeri, te bucuri de ele… “Ai fost aici mereu, mereu.”
Ea bate mai repede, se aprinde mai puternic, strigă un nume, un singur nume.
Da… îl cunoşti atât de bine şi totuşi prea puţin. Acel nume. Acea apariţie atât de bruscă, vocea care te-a trezit dintr-un somn atât de lung. Îţi şopteşte, te cheamă să-i auzi povestea şi să-ţi auzi propria poveste, să-ţi reaminteşti.

L.

 

*Picture courtesy : jamesreadsmerch