Amintirile din sertar

Cred că e o graniță anemică între copilărie și maturitate. Ne transformăm, găsim alte drumuri, însă multe aspecte rămân cu noi, părți ale copilului interior care refuză să se desprindă, oricât le-am împinge cu glezna sub covor. Le mai recunoaștem din când în când, în clipe vulnerabile efemere, dar imediat ne împotrivim, le respingem. Ne e teamă, oare, că ceilalți ne validează existența în funcție de incursiunea pe care le-o oferim în trecutul nostru ? “Ce-i cu emoțiile astea ?! N-au nici un sens.” Oare chiar nu au ? De ce își fac loc să iasă, dacă nu au nimic de zis ? Sunt clipe și oameni care se întorc în gânduri, în suflet, pentru că poate legătura este încă acolo, aparent slabă, prăfuită, însă cu greu îndrăznim să ne deschidem, să dăm glas emoției. Am fi penibili, așa-i ? Ne-am pierde din aerul matur și rafinat, dacă ne-am întoarce acolo pentru puțin timp… să le vorbim. Să le spunem că au contat.
Ce sens mai poate avea acum un moment din trecut ? O întâlnire, un loc, un chip, o energie aparte ? Sau poate Continue reading

Întâlnire

Îmi e dor de tine. Dor nebun. Mă surprind deseori rătăcind în vise și viziuni, mă refugiez dincolo de timp și spațiu, acolo unde rămân singură cu multele mele aspecte pentru a mă sfătui cu ele. Ele mă definesc, m-au construit în timp, de-a lungul a miliarde de milenii. Nu m-am format acum, când m-am născut în acest corp, ci doar am venit să continui. Am venit să-mi amintesc. Oh, știu atât de bine, am fost mereu un suflet îndrăgostit.

Nenumărate voci îngropate adânc în mine, ele, aspectele mele anterioare. Le simt, sunt acolo, vechi amintiri, experiențe, trăiri. N-au fost niciodată pierdute, ci doar uitate.

Oh da, suflet veșnic îndrăgostit. Ea, Iubirea. Pentru ea am străbătut Universul, pentru ea am trăit și am murit. Pe ea am venerat-o în temple și peșteri, orașe și păduri, pe pământ și pe ape, râzând și plângând, mereu ca un copil, mereu cu inima arzând. Ea, Iubirea, mereu Iubirea. Toate bucuriile sufletului, în ea s-au născut.

Lângă apa care-mi șoptea atunci să-mi amintească, am văzut în ochii tăi ochii pe care de mult timp îi cunosc, de mult timp îi iubesc. Am știut… în toate provocările și deghizările noastre de-a lungul timpului, am știut mereu să ne găsim. Iar eu, iartă-mă, căci n-am știut să îți spun, să îți arăt. Am scormonit cu stângăcie prin inimă, încercând să găsesc explicații. M-am împiedicat Continue reading

A fost odată o gheișă

M-am băgat în pat mult după miezul nopții și m-am foit și răsucit pe toate părțile. Nu am fost în stare să-mi liniștesc mintea, gândurile îmi zburau haotic în timp ce motanul se chinuia să mă adoarmă cu căldura blăniței lui, lipită de stomacul meu. Am orbecăit prin întuneric după telefon, mi-am deschis un pdf și m-am pus pe citit; în general, după câteva minute mă ia somnul, însă de data asta nici să mă focusez pe litere nu puteam. Citeam și-mi dădeam seama că nu înțeleg absolut nimic. O agitație mentală mult prea intensă care începea să mă scoată din răbdări… M-am ridicat din pat, mi-am luat căștile și am căutat în telefon o meditație de-a lui Frank Kinslow. Primele câteva minute au fost de tortură, omul mă ghida să-mi relaxez fiecare deget, os, fir de păr, iar eu mă țineam cu greu să nu mă zvârcolesc, mintea galopa și mai înciudată parcă. Însă treptat, am reușit să-mi duc atenția acolo unde era ghidată, am reușit să mă liniștesc, să respir și să mă detensionez. Meditația a durat 25 de minute, iar spre final eram deja relaxată și ușoară ca un fulg. Gândurile se risipiseră iar altele noi refuzau să se mai formeze. Când vizual am adunat toată Creația într-un ou, l-am micșorat până a ajuns o mică stea iar mai apoi steaua s-a evaporat, am rămas în Nimic. Perfect conștientă. Nu mai vedeam nimic, nu mai știam nimic, dar în același timp eram peste tot, eram de fapt Totul. Eram într-o stare de existență și atât. În ultimele minute m-a îndrumat să-mi mișc ușor vârfurile degetelor, să mă dezmorțesc. M-au durut, dar nu mi-a păsat, eram prea zen.

Ca să nu fac prea multe mișcări, am împins Continue reading