Nu știu

Aflându-mă în acel scenariu pe care îl visez nopțile, nu știu dacă aș putea să te refuz. Nu știu dacă aș putea să dau înapoi, să mă retrag. La nivel rațional, știu că ideal ar fi să aștept, însă inima cred că ar insista să mă contrazică. Cred că s-ar zvârcoli, bezmetică, în piept. Fiecare venă în corp ar pulsa să spargă pielea, să spargă carnea. O febră inexplicabilă mi-ar stăpâni corpul iar creierul, bietul de el, ar fi singurul în putere să urle “fugi, Laura. Fugi”. El, amărâtul, ar fi cel care mi-ar spune că “totul se destramă, odată împlinit. Orice dragoste, oricât de intensă; odată satisfacută, își pierde puterea. Fugi, mai bine, fugi și las-o să te tortureze, să te doară. Las-o să te țină într-o continuă așteptare, anticipare, într-o continuă imaginație. Să te hrănească mental, spiritual… dar nu fizic; pentru că împlinirea fizică destramă împletitura inițială a inimilor, acea rezonanță ce nu poate fi pusă în cuvinte sau așternută pe hârtie.” Da, mintea îmi aruncă astfel înainte jocurile ei, însă ajunsă în acel moment, nu știu dacă aș putea să rezist. Nu știu cât de Continue reading