Doar să vă ascult

“Când rămâi fără cheia de la casă şi tremuri de frig, o idee bună e să ai un cort în curte şi provizii de smochine în el”, îmi spun în timp ce mă întind zgribulită pe sacul de dormit. Oftez, ascult- îmi cântă greierii din toate părţile. Îmi vine să cânt şi eu ceva cu ei, dar nu pe greierească… toată ziua mi-a stat o piesă-n gât. Butonez după ea prin telefon, îi dau play şi nu mai tremur… mă încălzesc. Îmi urcă un fior pe coloană-n sus. Ce mişto e şi cu muzica asta, cum nişte sunete mă pot aduce la extaz, fire sculate pe corp şi chef de scris. Ha!
Îmi curge ritmul prin căşti, prin urechi, prin sânge. Muzica asta e energia cuiva, un om undeva pe pământ s-a exprimat. O parte din el e acum în mine.

Îmi urmez firul gândurilor şi mă întreb Continue reading

Jurnal de seară

Îmi revin ușor în simțiri și sesizez că piesa asta încă rulează încet undeva în fundal. Îmi observ degetele, palmele… sunt îmbibate de ulei de cocos. O mireasmă fină, dulce îmi alunecă sub nas, o combinație de fruct exotic și piele. Tresar încordată și privesc în jur – două lumânări pe noptieră, una arsă complet, cealaltă încă dansând sfios, învelind pereții camerei într-o lumină slabă dar jucăușă. Draperiile trase, biroul masiv de lemn împins în perete, cu tot cu mormanul de cărți, peste draperii. Cafea pe parchet, aproape uscată. “S-o fi vărsat eu? Nici nu-mi amintesc…” Fur rapid câteva secunde de luciditate și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat mai devreme… înainte să mă predau cu desăvârșire beatitudinii fără strigare, să mă abandonez în căldura emoției fără nume. Da, înainte când… când ce? Îmi e imposibil să mă duc așa departe. Îmi cobor privirea și-mi las palmele să alunece din nou pe spatele tău; simt carnea, o strâng încet. Simt sângele fierbinte sub buricele degetelor. Gândurile mele se împletesc cu gândurile tale, pielea ta devine și a mea, cu un murmur surd corpurile noastre amorțesc sedate. Muzica se mai aude undeva, departe. Poate nu în cameră, poate în noi. Lumânarea se stinge și ea, pe furiș, iar bătăile inimii cred că mi se opresc. Nu știu pentru cât timp… câteva clipe, câteva ceasuri…

L.

Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că Continue reading

La metrou

Am intrat în metrou şi mi-am căutat din priviri un locuşor să mă aşez. Cu toate că era destul de aerisit la ora aia şi puţini oameni erau împrăştiaţi pe câteva locuri, am ales să mă aşez lângă un tip cu barbă care citea relaxat dintr-un kindle. Slăbuţ, îmbrăcat cu un palton negru, semăna puţin cu Jude Law, în filmul Alfie. Doar că avea bonus o barbă. M-am foit puţin lângă el, mi-am scos un măr din rucsac şi muşcând din el, m-am înclinat cu nonşalanţă spre tip să mă uit în paginile lui virtuale. Am citit câteva rânduri şi primul gând mi-a fugit la Paler. “Hm, elegant şi cu gusturi bune”, mi-am spus. El s-a întors brusc spre mine, am tresărit şi m-am îndreptat în scaun, aruncându-i un zâmbet puţin cam strâmb. Probabil că a fost comic momentul, fiindcă a început să râdă şi m-a întrebat dacă am terminat de citit pagina, ca să o schimbe. I-am împărtăşit că eram curioasă dacă-l citeşte cumva pe Paler şi mi-a răspuns că e Scrisorarul lui Şişkin. “Nu cred că ştiu”, zic. “Ţi-o recomand, e o carte excelentă. Sunt pe la jumate şi m-a prins bine de tot. O citeşti repede, are până-n 200 de pagini…”
I-am mulţumit şi am mai schimbat câteva păreri, până când mi-am auzit staţia. “Aici cobor”, îi zic şi dau să mă ridic. El îmi întinde mâna, îmi spune că i-a făcut plăcere şi-mi aminteşte să caut cartea.
Ajung afară, mă opresc pe o bancă şi caut să-mi aprind o ţigară… gândurile îmi aleargă. Trag primul fum şi mă întreb, oare ce voi găsi în rândurile acelei cărţi pe care un străin cu palton şi ochi verzi mi-a recomandat-o? Ce poveste magică mă aşteaptă? Ce va schimba ea în mine, care va fi rândul pe care-l voi citi de zece ori pentru a-l ţine minte mereu?
Sau poate că nu e cartea, poate e omul. Un bărbos simpatic, care mi-a făcut ziua mai frumoasă. Poate că şi eu i-am făcut-o pe a lui. Şi poate… dacă aş fi fost cândva într-un alt loc, într-o altă zi, pe omul acela l-aş fi cunoscut sub o altă formă, într-o situaţie cu totul diferită. Poate că mi-ar fi devenit prieten, iubit, vecin de scară.
Ce interesant, nu? Dacă în acea dimineaţă Continue reading