Jurnal de seară

Îmi revin ușor în simțiri și sesizez că piesa asta încă rulează încet undeva în fundal. Îmi observ degetele, palmele… sunt îmbibate de ulei de cocos. O mireasmă fină, dulce îmi alunecă sub nas, o combinație de fruct exotic și piele. Tresar încordată și privesc în jur – două lumânări pe noptieră, una arsă complet, cealaltă încă dansând sfios, învelind pereții camerei într-o lumină slabă dar jucăușă. Draperiile trase, biroul masiv de lemn împins în perete, cu tot cu mormanul de cărți, peste draperii. Cafea pe parchet, aproape uscată. “S-o fi vărsat eu? Nici nu-mi amintesc…” Fur rapid câteva secunde de luciditate și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat mai devreme… înainte să mă predau cu desăvârșire beatitudinii fără strigare, să mă abandonez în căldura emoției fără nume. Da, înainte când… când ce? Îmi e imposibil să mă duc așa departe. Îmi cobor privirea și-mi las palmele să alunece din nou pe spatele tău; simt carnea, o strâng încet. Simt sângele fierbinte sub buricele degetelor. Gândurile mele se împletesc cu gândurile tale, pielea ta devine și a mea, cu un murmur surd corpurile noastre amorțesc sedate. Muzica se mai aude undeva, departe. Poate nu în cameră, poate în noi. Lumânarea se stinge și ea, pe furiș, iar bătăile inimii cred că mi se opresc. Nu știu pentru cât timp… câteva clipe, câteva ceasuri…

L.

Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că Continue reading