Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că Continue reading

Advertisements