Nu știu

Aflându-mă în acel scenariu pe care îl visez nopțile, nu știu dacă aș putea să te refuz. Nu știu dacă aș putea să dau înapoi, să mă retrag. La nivel rațional, știu că ideal ar fi să aștept, însă inima cred că ar insista să mă contrazică. Cred că s-ar zvârcoli, bezmetică, în piept. Fiecare venă în corp ar pulsa să spargă pielea, să spargă carnea. O febră inexplicabilă mi-ar stăpâni corpul iar creierul, bietul de el, ar fi singurul în putere să urle “fugi, Laura. Fugi”. El, amărâtul, ar fi cel care mi-ar spune că “totul se destramă, odată împlinit. Orice dragoste, oricât de intensă; odată satisfacută, își pierde puterea. Fugi, mai bine, fugi și las-o să te tortureze, să te doară. Las-o să te țină într-o continuă așteptare, anticipare, într-o continuă imaginație. Să te hrănească mental, spiritual… dar nu fizic; pentru că împlinirea fizică destramă împletitura inițială a inimilor, acea rezonanță ce nu poate fi pusă în cuvinte sau așternută pe hârtie.” Da, mintea îmi aruncă astfel înainte jocurile ei, însă ajunsă în acel moment, nu știu dacă aș putea să rezist. Nu știu cât de Continue reading

Jurnal de seară

Îmi revin ușor în simțiri și sesizez că piesa asta încă rulează încet undeva în fundal. Îmi observ degetele, palmele… sunt îmbibate de ulei de cocos. O mireasmă fină, dulce îmi alunecă sub nas, o combinație de fruct exotic și piele. Tresar încordată și privesc în jur – două lumânări pe noptieră, una arsă complet, cealaltă încă dansând sfios, învelind pereții camerei într-o lumină slabă dar jucăușă. Draperiile trase, biroul masiv de lemn împins în perete, cu tot cu mormanul de cărți, peste draperii. Cafea pe parchet, aproape uscată. “S-o fi vărsat eu? Nici nu-mi amintesc…” Fur rapid câteva secunde de luciditate și încerc să-mi dau seama ce s-a întâmplat mai devreme… înainte să mă predau cu desăvârșire beatitudinii fără strigare, să mă abandonez în căldura emoției fără nume. Da, înainte când… când ce? Îmi e imposibil să mă duc așa departe. Îmi cobor privirea și-mi las palmele să alunece din nou pe spatele tău; simt carnea, o strâng încet. Simt sângele fierbinte sub buricele degetelor. Gândurile mele se împletesc cu gândurile tale, pielea ta devine și a mea, cu un murmur surd corpurile noastre amorțesc sedate. Muzica se mai aude undeva, departe. Poate nu în cameră, poate în noi. Lumânarea se stinge și ea, pe furiș, iar bătăile inimii cred că mi se opresc. Nu știu pentru cât timp… câteva clipe, câteva ceasuri…

L.

Şoapte în noapte

ch. 1

Prin versuri rătăcite-n noapte, prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, păşesc cu grijă şi mă caut. Sunt aici? Văd o cameră, văd un contur, îmi zboară cuvinte pe lângă urechi. Cineva îmi vorbeşte. Încerc să ascult, însă nu mă simt prezentă. Ce aşteaptă de la mine, de ce mi se destăinuie? Se aşteaptă să-i călătoresc prin gânduri, să înţeleg, să-i răspund. Însă eu nu sunt aici. Îmi atingi doar corpul, îmi simţi doar pielea, îţi plimbi degetele pe gâtul meu iar eu nu sunt aici. Nu simt nimic. Aş vrea să te opreşti, să te ridici şi să pleci. Nu ştiu de ce nu-ţi pot mărturisi, mi-aş dori să-mi intuieşti starea lăuntrică, să nu fiu nevoită să-ţi vorbesc. Căci, iartă-mă, dar mă plictisesc explicaţiile. Mă plictiseşte şi vinovăţia asta neputincioasă pe care o simt. Mă exasperează chiar, şi nu mă simt vinovată în faţa ta, ci în faţa mea. Poate că ar suna teribil de egoist dacă ţi-aş spune. Mă blamez, pentru că mă amăgesc. Prin aşternuturi străine şi urme de buze pe pahare de vin goale, mă amăgesc, mă prefac cu nesimţire. Mă văd într-o piesă de teatru ieftină în care-mi joc rolul cu o superficialitate bine mascată. Nu ştiu nimic despre tine şi nici nu cred că-mi pasă să aflu. Iar tu nici nu observi, îmi vorbeşti în continuare şi crezi că te ascult, că te înţeleg, îmi vezi corpul şi te mulţumeşte. Mă plimb prin cameră şi mai arunc câte o privire absentă la hainele împrăştiate pe jos. O lume a sufletelor goale prinse în banalul joc al atracţiei fizice. Ce sens are? Îmi dau brusc seama că mă cuprinde un pui de furie, care plănuieşte să tot crească în interiorul meu. Vreau să pleci, nu pot să-ţi ofer nimic. Aceeaşi poveste, acelaşi tablou din care mă retrag, aceleaşi scuze automate pe care le împing în faţă. Poate că Continue reading

Numele tău

Reconectarea cu un suflet foarte apropiat poate fi şocantă. Da, poate fi de-a dreptul năucitoare. Îţi poate da un brânci de pe vârful stâncii iar în acele câteva clipe petrecute în aer, până să te izbeşti violent de pământ, îţi trec toţi anii vieţii prin faţa ochilor, toate temerile, toate eurile, rolurile, tot ce ai fost, toate mecanismele care te-au alcătuit până atunci. Te judeci aspru, filozofezi chiar, scoţi din hambar tot ce-ai crezut că eşti, toate piesele din care ţi-ai construit identitatea în timp. Şi te contrazici până la epuizare. Ajungi jos şi la impactul cu pământul toate se zdrobesc, dar observi că trăieşti, încă. Dezbrăcat, vulnerabil… trăieşti. Şi te întrebi de ce, cum? Cine eşti Tu? Cine a rămas?
Ridici ochii spre cer, resemnat în propria tăcere. Îţi arde ceva în piept. Încet, timid, primul cuvânt se târăşte afară… “Simt…”
E ea, inima, îi auzi bătăile. Le numeri, te bucuri de ele… “Ai fost aici mereu, mereu.”
Ea bate mai repede, se aprinde mai puternic, strigă un nume, un singur nume.
Da… îl cunoşti atât de bine şi totuşi prea puţin. Acel nume. Acea apariţie atât de bruscă, vocea care te-a trezit dintr-un somn atât de lung. Îţi şopteşte, te cheamă să-i auzi povestea şi să-ţi auzi propria poveste, să-ţi reaminteşti.

L.

 

*Picture courtesy : jamesreadsmerch

Acum

tumblr_mqrqz12OrN1sp1z03o1_500

Aruncă-te! Nu-ţi fie frică..
Astăzi eşti nimeni
Simte, nu te închide
Simte, dă-ţi voie să urli
Lasă-ţi sufletul, lasă-l
Abandonează-te odată.
De ce te lupţi? De cine tragi?
Cine eşti, când te opreşti?
Aruncă-te! Nu-ţi fie frică..
Astăzi eşti totul
Acum. E timpul să iubeşti.
Nu te mai judeca
Primeşte-ţi lacrimile
Iubeşte-le, iubeşte-le..
Lasă-te, nu te mai ţine
Acum. E timpul.

L.